Dumnezeu a existat dintotdeauna. La începutul timpurilor el era singur. În afară de el nu exista nimic. Nici măcar “lumina”, bunăoară. Şi pe vremea aceea dumnezeu se numea “Elohim”. Aşa se spune în textul ebraic vechi al cărţii “Facerea”. Textual, cuvîntul “elohim” înseamnă “zei”, şi este destul de curios că Biblia îl numeşte aşa pe un domn care era cu desăvîrşire singur.
Aşadar, “Elohim”, sau “Iahve”, “Savaot”, “Adonai”, cum îi mai spune Biblia în diverse pasaje, se plictisea (sau “se plictiseau”) de moarte în mijlocul haosului înconjurător, sau “tohu vabohu”, cum numea Biblia haosul, ceea ce în traducere liberă ar însemna “talmeş-balmeş”. Şi fiindcă veşnicia-i nesfîrşit de lungă, de bună seamă că “elohimii” s-au plictisit aşa milenii şi milenii fără număr. Pînă la urmă, şi-a zis dumnezeu (aşa îi vom spune de acum încolo, în spiritul vremurilor noi) că, devreme ce este dumnezeu şi care va să zică atotputernic, nu se cade să se prăpădească de dor şi de urît, ci trebuie neapărat să facă o treabă oarecare. Şi s-a apucat moşneagul să creeze.
Ar fi putut, ce-i drept, să le facă pe toate dintr-o dată. Ei bine, nu! Şi-a zis că n-are rost să se grăbească: “Toate la timpul lor”. Şi a făcut, la început, numai cerul şi Pămîntul. Mai bine zis, materia a apărut de la sine îndată ce şi-a manifestat el voia. Ce-i drept, o materie la început informă, pustie, plină de umezeală, un “talmeş-balmeş”. “Şi pămîntul era fără chip şi pustiu şi întuneric era deasupra adîncului, iar duhul lui dumnezeu se purta pe deasupra apelor”, spune versetul 2 din primul capitol al cărţii “Facerea”.
Care-i tîlcul acestor cuvinte, cititorul Bibliei n-are cum şi nici nu trebuie să ştie.
Şi ca să nu facă boroboaţe dumnezeu s-a gîndit că-i trebuie lumină. Ceea ce înseamnă ― nu-i aşa? ― că, înainte de asta, milenii şi milenii de-a rîndul a orbecăit în întuneric. Noroc că n-avea de ce se lovi, pentru că de jur împrejur nu era nimic.
“Şi a zis dumnezeu: «Să fie lumină!» Şi s-a făcut lumină” (Facerea, I, 3).
Ce fel de lumină era aceea, Biblia nu spune. Spune doar atît: “şi a văzut dumnezeu că lumina este bună”. A rămas adică încîntat de realizarea lui. Prima lui grijă a fost “să despartă lumina de întuneric”. Ce înseamnă asta, iarăşi n-are rost să încercăm a înţelege. “Şi a numit dumnezeu lumina ziuă, şi întunericul l-a numit noapte. Şi a fost seară, şi a fost dimineaţă: ziua întîi” (Facerea, I, 5).

Fragmentul de mai sus este dintr-o carte numita Biblia Hazlie scrisa, cu mult umor, de un anume Leo Taxil.
Subiectul fiind unul oarecum sensibil pentru unii dintre voi, eu am sa ma abtin de la a face vreun comentariu despre biblie, biserica si celelalte lucruri. Sa zicem ca doar vroiam sa va arat ce citesc acum.

Cartea se gaseste in format electronic pe scribd.