Povestea începe în urmă cu puţin mai bine de 6 luni când cei de la Vodafone mi-au solicitat o garanţie în valoare de 200 de lei, pe care evident am plătit-o căci altfel nu-mi puteam face treaba.

Cum nu am avut niciodată nici măcar un leu datorie faţă de ei sau de vreun alt operator de telefonie mobilă, mi s-a părut puţin aiurea faza, dar noah… nefiind vorba de vreo sumă exagerată, n-am stat la discuţii. Am plătit şi gata.

Acum, după 6 luni, când banii ăia 200 de lei trebuiau să revină în posesia mea, am sunat la servicul de relaţii cu clienţii să vedem cum facem. Pentru a mi se transfera banii în cont trebuia să scriu câteva email-uri şi nu mai ştiu ce să fac… şi cum casieria nu putea să vină la mine, am ales să merg eu la ea (la casierie, zic) “după 3 zile lucrătoare” de la data convorbirii telefonice cu operatorul, şi să-mi ridic banii.

Şi-am mers după vreo 8 zile, nu 3, că nu ştiu dacă s-au omorât oamenii ăştia cu munca aşa la început de an… dar banii tot nu i-am primit.

“Nu s-a aprobat!”, zise casierul.

Sun la *222 şi aflu că mi s-a mai eliberat o factură, între timp, şi că nu-mi pot ridica garanţia până ce nu o achit şi pe asta.
Ok, ok, am zis. Achit acum, pe loc, dar nu era normal să-mi ziceţi şi mie de treaba asta?
Adică nah… poate plăteam în timp util, poate emigram în Cuba sau poate că măcar nu mai făceam un drum de pomană, că nici casieriile astea nu sunt la fiecare colţ de bloc, zic.
Greşeala se plăteşte, îi zic eu fetei de la relaţii cu clienţii. Greşeala se plăteşte, nu se scuză, că nici pe mine nu mă scuză nimeni dacă nu-mi plătesc abonamentul vreo 3 luni de zile.

Şi pentru că tipa de la telefon s-a prins repede cum e treaba cu greşelile şi scuzatul, mi-a oferit o lună de abonament gratuit (confirmat şi printr-un sms, 10 min. mai târziu) şi promisiunea că săptămâna viitoare îmi voi primi garanţia inapoi .

Dacă se mai întâmplă ceva, vă ţin la curent, dar sincer să fiu… nu cred că o să mai fie vreo problemă.
Se pare că Vodafone ştie că cine greşeşte trebuie să şi plătească – Chestie de apreciat într-o ţară în care clientul (consumator de orice ar fi el) a fost învăţat să nu aibă niciodată drepturi, ci numai obligaţii.
Sigur, de preferat era să nu se fi întâmplat nimic din toate astea, dar faptul că totuşi au încercat să o dreagă într-un fel… e ceva…